Discursul interactiv. Aspecte logice şi aspecte retorice.

Această lucrare reprezintă, în ultimă instanţă, o pledoarie în favoarea argumentării deschise, interactive. Fără a discredita câtuşi de puţin deosebitele valenţe retorice şi argumentative ale discursurilor scrise, necesităţile comunicaţionale contemporane ne cer demersuri argumentative interactive, care să permită şi să susţină intervenţia auditoriilor lor.

Concept nou în teoria argumentării, discursul interactiv va da seama de procesul argumentaţional care acordă un rol activ auditoriului. Astfel, acesta nu mai este un simplu receptor, un martor tăcut al demersului argumentativ al unui vorbitor, având posibilitatea de a deveni locutor la rândul său (pentru a susţine sau ataca argumentele vorbitorului sau pentru a avansa propriile argumente). Demersul argumentativ devine unul interlocutiv, fiind construit pe baza unui dialog, rolurile de argumentator şi auditoriu alternând.

Primul capitol al acestei lucrări este dedicat discursului interactiv, încercând să ofer o definiţie a acestuia şi să îi prezint principalele caracteristici şi origini.

Astfel, în primă instanţă, voi încerca să definesc discursul interactiv. O cercetare asupra argumentării dialogice nu poate ignora valoarea metodei dialectice, strămoş antic al studiului şi utilizării contemporane a discursului interactiv. Înţelegerea semnificaţiei noţiunii moderne de ”argumentare interactivă” face astfel necesară o cercetare asupra apariţiei şi evoluţiei conceptului de ”dialectică”, cât şi asupra primelor utilizări ale metodei dialectice. De asemenea, voi arăta că dialecica, înţeleasă ca metodă platoniciană de căutare a adevărului, prezintă aceleaşi trăsături definitorii cu discursul interactiv. Aceste caracteristici vizează participarea la dezbatere, formarea reflecţiei critice şi stabilirea de conexiuni între subiectele aduse în discuţie.

În cel de al doilea capitol al acestei lucrări mă voi concentra asupra modului în care sunt prezentate şi analizate tehnicile argumentative şi dialogul în cadrul teoriei contemporane a argumentării

Orice construcţie argumentativă reprezintă o unitate între conţinut (constelaţia propoziţiilor ce constituie argumentarea) şi formă (modul în care argumentatorul prezintă auditoriului conţinutul). Formele folosite de argumentator pentru a prezenta auditoriului conţinutul argumentării sale sunt denumite tehnici argumentative. Acestea pot fi exprimate fie printr-un demers comunicaţional alocutiv (unde destinatarul nu devine locutor), fie printr-un demers comunicaţional interlocutiv (destinatarul devine locutor). În cazul discursului interactiv, tema cercetării mele, definit ca atare tocmai prin existenţa intervenţiei auditoriului în construcţia argumentativă, demersul comunicaţional este unul interlocutiv. Devenind la rândul său locutor, auditoriul va alcătui un dialog împreună cu argumentatorul.

Astfel, o analiză a discursului interactiv trebuie realizată atât din perspectiva unei abordări critice a tehnicilor argumentative cât şi din perspectiva unei interpretări critice a teoriilor contemporane asupra dialogului.

În prima parte a acestei secţiuni, voi defini noţiunea de „tehnici de argumentare” şi voi prezenta teoria aristotelică asupra topos-urilor sau locurilor, aceasta reprezentând strămoşul antic al studiului contemporan asupra tehnicilor argumentative.

Tehnicile de argumentare sunt studiate astăzi ca forme ale diferitelor argumente (structuri inferenţiale). Ele exprimă structuri argumentative utilizate în discursurile zilnice, dar şi în contexte specifice precum argumentarea politică, juridică sau ştiinţifică. Tehnicile argumentative reprezintă forme de argumentare deductivă, specifică domeniului logicii, sau inductivă. De asemenea, ele pot reprezenta tehnici de argumentare care, nefiind nici deductive, nici inductive, sunt incluse unei a treia categorii, numită prezumptivă.

Voi defini tehnicile de argumentare prezumptive ca tehnici argumentative plauzibile, bazate pe premise adevărate sau acceptabile, a căror concluzie nu este obţinută însă printr-un raţionament deductiv sau inductiv, ci reprezintă doar o presupoziţie rezonabilă în anumite circumstanţe, urmând a fi retractată în cazul modificării circumstanţelor respective[1].

În cele ce urmează, mă voi concentra asupra încercărilor de invanteriere şi analiză sistematică a tehnicilor de argumentare, prezentându-le, în ordine cronologică, pe cele mai importante dintre acestea (Perelman, Hastings, Schellens, Kienpointner, Grennan), oprindu-mă mai stăruitor asupra lui Walton, căruia îi aparţine cea mai recentă contribuţie din acest domeniu. Walton va analiza şi evalua fiecare tehnică de argumentare în parte nu doar ca simplă formă (schemă) ci ca tip de argument utilizat cu anumite scopuri într-un discurs real. De asemenea, fiecare tehnică argumentativă este evaluată cu ajutorul mijloacelor puse la dispoziţie de jocul dialogal în care interlocutorii sunt implicaţi.

Argumente considerate îndeobşte defectuoase, precum argumentul ad hominem, pot fi acceptate în măsura în care anumite condiţii dialogice sunt respectate. Astfel, urmând modelul lui Hastings, fiecare tehnică argumentativă este însoţită de un set de întrebări critice. Dacă argumentul formulat de un proponent satisface condiţiile unei tehnici de argumentare şi premisele sunt acceptabile pentru respondent, acesta va fi obligat să accepte concluzia. Această acceptare, denumită şi angajare, este însă temporară în cadrul dialogului. Dacă respondentul formulează una dintre întrebările critice corespunzătoare tehnicii argumentative respective, argumentul este ”suspendat” şi proponentul trebuie să îi ofere o nouă susţinere. Valoarea argumentului este restabilită de îndată ce proponentul oferă un bun răspuns la întrebarea ridicată.

Pentru a ilustra aspectele teoretice discutate, voi prezenta ulterior câteva dintre cele mai des utilizate tehnici de argumentare (precum: argumentul prin apel la poziţia cunoscătorului, argumentul prin semn, argumentul prin apel la practica populară, argumentul ad hominem), ilustrându-le cu ajutorul a diferite exemple. Tehnicile argumentative analizate vor fi însoţite de întrebările critice corespunzătoare, pentru a indica modul de funcţionare a acestora.

La sfârşitul acestui prime părţi a secţiunii, voi prezenta câteva dintre problemele cu care se confruntă studiul tehnicilor argumentative şi posibilele lor soluţii: argumentele cu părţi lipsă, caracterul complet al demersului argumentativ ş.a.m.d.

În a doua parte a acestei secţiuni, mă voi concentra asupra teoriei contemporane a dialogului. Voi defini dialogul şi voi prezenta regulile conform căruia este structurat acesta. De asemenea, voi defini şi voi analiza mai multe concepte ajutătoare, necesare studiului şi analizei dialogului: „întrebări de căutare”, „întrebări de alegere”, „răspuns”, „replică”, „presupoziţia unei întrebări”, ş.a.m.d.

De asemenea, voi prezenta şi explicita cele şase tipuri de dialog (persuasiv, de investigaţie, negociativ, de căutare de informaţii, deliberativ şi eristic) împreună cu principalele lor subtipuri. Voi arăta că nu toate tipurile de dialog enunţate se pot constitui ca discurs argumentativ interactiv. Astfel, dialogul persuasiv, dialogul negociativ şi dialogul deliberativ au o puternică natură argumentativă (interlocutorii adoptă anumite poziţii, aducând argumente în favoarea acestora sau atacând argumentele prezentate de celelalte părţi). Dialogul de investigaţie şi dialogul de căutare de informaţii sunt lipsite însă de o componentă argumentativă, ci urmăresc căutarea sau obţinerea unor informaţii sau dovezi. De asemenea, dialogul eristic are un caracter argumentativ slab sau chiar inexistent (singurele argumente folosite în cadrul acestui tip de dialog sunt ad hominem). Astfel, rezultă că un discurs interactiv are următoarele tipuri: discurs interactiv persuasiv, discurs interactiv negociativ sau discurs interactiv deliberativ.

În cel de al treilea capitol al acestei lucrări mă voi concentra asupra structurii discursului interactiv.

În cazul unui discurs interactiv, voi arăta, demersul argumentaţional nu mai este realizat de o singură persoană – argumentatorul – ci de toţi participanţii la acest act comunicaţional. Astfel, discursul interactiv este construit pe măsura desfășurării lui, aflându-se într-o permanentă schimbare și prefacere, în funcţie de intervenţia fiecărui participant. Deşi structura discursului interactiv nu este iniţial – stabilită, există câteva elemente comune oricărui tip de discurs interactiv. În a treia secţiune a acestei lucrări, voi grupa aceste elemente în trei categorii sau niveluri:

  1. nivelul topic;
  2. nivelul mutărilor argumentaţionale;
  3. nivelul epistemic.

Nivelul topic

Nivelul topic reprezintă nivelul subiectelor abordate în cadrul unui discurs interactiv. Astfel, un astfel de tip de discurs poate avea unul sau mai multe subiecte (topici) principale. Fiecare dintre acestea pot avea, la rândul lor, anumite topici particulare subordonate. De pildă, în cadrul unui dialog argumentativ referitor la nocivitatea fumatului, unul dintre participanţi poate folosi argumentul prin exemplu, aducând în discuţie cazul bunicului său care, deşi fumător înrăit, nu a fost niciodată bolnav. Astfel, în acest caz, subiectul principal al discursului este nocivitatea fumatului iar subiectul particular este starea de sănătate a unui fumător cunoscut. Topica particulară este subordonată topicii generale, cazul bunicului fiind folosit drept contra-argument în faţa unui argument/unor argumente care susţin că fumatul dăunează grav sănătăţii. La rândul lor, topicile particulare pot avea şi ele topici subordonate lor.

La sfârşitul primei secţiuni a acestei lucrări am introdus termenul de schimbări (mutări) dialectice (dialectical shifts), preluat de la Douglas Walton, pentru a explicita situaţiile în care, în cursul unei discuţii între două sau mai multe persoane, se producea o înlocuire a tipului dialogal practicat, cu un altul. În cele ce urmează, pentru a explica situaţiile în care, în cursul unui discurs, o topică particulară este abandonată şi înlocuită cu o topică ne-subordonată ei sau topicii generale a discursului, propun termenul de schimbare dialectică topică.

Prin schimbare dialectică topică înţeleg o situaţie de comunicare în care topica principală a discursului sau una dintre sub-topicile lui sunt abandonate pentru o perioadă de timp (în unele cazuri, definitiv) în favoarea unui subiect care nu este subordonat nici unuia dintre subiectele deja abordate. De pildă, în cadrul unui dialog referitor la nocivitatea fumatului, unul dintre interlocutori poate interveni, aducând în discuţie temperatura ridicată din încăpere (”Este foarte cald aici. Nu am putea deschide un geam?”). Voi numi această topică, acest tip de topică de fapt, o topică accidentală. Un discurs poate conţine zero, una sau mai multe topici accidentale.

Nivelul mutărilor argumentaţionale

De obicei, agentul comunicaţional care introduce subiectul principal al discursului este, totodată, primul interlocutor care îşi dezvăluie poziţia faţă de topica dezbătută (o voi numi poziţie iniţială), şi impune direcţia de dezbatere (pozitivă sau negativă faţă de subiectul abordat). Celălalt/ceilalţi interlocutori îşi dezvăluie treptat poziţia, după cum, pe parcursul argumentării, se angajează faţă de poziţia iniţială sau o atacă. Odată poziţia iniţială exprimată (enunţarea subiectului discursului, a tezei în favoarea/împotriva căreia se argumentează şi a argumentului/argumentelor ce întemeiază/resping această teză), următoarea ”mutare” (după anglo-saxonul turn) aparţine celuilalt/celorlalţi interlocutori. Există trei situaţii posibile aici:  teza va fi susţinută de celălalt/ceilalţi participanţi la discurs, teza va fi respinsă de celălalt/ceilalţi participanţi la discurs, sau, în cazul în care numărul celorlalţi participanţi la discurs este mai mare decât unu, unii dintre interlocutori vor susţine teza respectivă iar alţii o vor respinge. Voi prezenta pe larg fiecare dintre aceste situaţii, ilsutrându-le totodată prin exemple dar şi prin scheme.

Nivelul epistemic

La începutul acestei lucrări, discutând caracteristicile discursului interactiv, am subliniat importanţa existenţei unei condiţii epistemice echivalente între participanţii la comunicare. Subliniam atunci că intervenţiile auditoriului, chestionarea tezelor prezentate şi formularea întrebărilor critice prevalează asupra simplei expuneri a argumentatorului, dar crearea acestei interactivităţi este posibilă datorită percepţiei tuturor participanţilor la discurs de a avea un fond de cunoştinţe comun şi capacităţi de înţelegere şi analiză similare. Astfel, părţile implicate într-un demers argumentativ trebuie să posede un background de cunoştinţe comun tuturor interlocutorilor. Acest fond comun de cunoştinţe al participanţilor la discurs va reprezenta următorul nivel de analiză a structurii discursului interactiv. Astfel, nivelul mutărilor argumentaţionale, precum şi nivelul topic, sunt susţinute tocmai de acest al treilea nivel, aparent complementar lor, ce se concentrează pe starea de cunoaştere a participanţilor la discurs – nivelul epistemic.

Astfel, un agent abordează diferite subiecte şi utilizează anumite argumente, în funcţie de cunoaşterea pe care o posedă. Atunci când introduce o nouă topică sau enunţă o poziţie iniţială într-un discurs interactiv, un agent face apel la un fond de cunoştinţe comune tuturor participanţilor la dialogul respectiv. De asemenea, unele dintre argumentele prezentate de un agent se bazează pe cunoaşterea iniţială a interlocutorilor săi, pentru a le înţelege şi a le accepta. În funcţie de noile informaţii introduse în discurs, agentul va formula argumente noi, modelându-şi astfel demersul argumentativ după cunoaşterea pe care o deţine el şi auditoriul său. Pe de altă parte, formularea întrebărilor critice se bazează, la rândul ei, pe o cunoaştere comună a interlocutorilor cu privire la subiectele abordate.

La sfârşitul acestei secţiuni, voi prezenta principalele caracteristici ale discursurilor ştiinţifice şi politice ca discursuri interactive. Mă voi folosi de această ocazie pentru a indica diferite cazuri în care discursurile interactive, deşi au aparenţa dialogului real argumentator-auditoriu, sunt, în fapt, discursuri monologice. În aceste situaţii este vorba, aşadar, de false discursuri interactive.

În cel de al patrulea capitol, voi investiga aspectele implicate de utilizarea dialogului ca specie a discursului filosofic. Astfel, voi încerca să arăt în ce măsură dialogul filosofic se constituie ca discurs interactiv autentic şi nu ca un simplu gen literar, indicând şi discutând particularităţile şi rolurile pe care le poate îndeplini acesta.

De-a lungul istoriei filosofiei, mulţi gânditori, cu viziuni diferite şi din perioade distincte au ales dialogul ca modalitate predilectă de înfăţişare a concepţiilor şi doctrinelor lor. În primă instanţă, îmi propun să investighez tocmai motivele ce i-au îndrumat pe filosofi către această alegere, încercând să răspund câtorva întrebări: Îndeplineşte dialogul, ca mod de reprezentare a filosofiei, o funcţie intelectuală specială? Sau, altfel spus, joacă utilizarea formei dialogale în discursul filosofic un anumit rol? În ce măsură poate fi dialogul folosit ca un instrument al filosofiei? Are acesta anumite virtuţi ce îl fac potrivit pentru aceasta? Care ar fi, atunci, aceste virtuţi?  Voi ilustra apoi răspunsurile descoperite la aceste întrebări cu ajutorul exemplelor oferite de trei dialoguri filosofice faimoase: dialogul platonician Protagoras, dialogul tomist Summa Theologiae şi Dialog despre cele două sisteme principale ale lumii, ptolemeic şi copernician aparţinând lui Galileo Galilei.

În cel de al cincilea capitol, voi dezvolta consideraţiile pe care le-am făcut în capitolul precedent referitor la nivelul epistemic, subliniind totodată funcţiile îndeplinite de discursul interactiv în procesul comunicaţional. Astfel, voi arăta cum anume un participant la discurs abordează anumite subiecte sau foloseşte anumite argumente în funcţie de cunoaşterea pe care o posedă, mai exact spus, voi arăta cum cunoaşterea posedată de un anumit agent determină ce subiecte să abordeze acesta, respectiv ce argumente să utilizeze.

(Pentru a face o prezentare cât mai clară şi coerentă, în această secţiune voi porni dinspre exemple şi analiza exemplelor folosite către elaborarea teoretică a definiţiilor şi prezentarea conceptelor folosite -spre deosebire de secţiunile anterioare, unde am pornit dinspre definiţie şi explicitare conceptuală către exemple.)

Pentru a realiza acest obiectiv, voi porni de la conceptul de fond de cunoştinţe comune participanţilor la discurs, amintit încă de la începutul acestei lucrări, în calitate de caracteristică a discursului interactiv. Acest fond de cunoştinţe comun tuturor participanţilor la discurs, în limbajul de specialitate al logicii epistemice, va purta denumirea de cunoaştere comună (common knowledge). Prin cunoaştere comună se înţelege un tip special de cunoaştere – cunoaşterea pe care o posedă un grup de interlocutori[2].

În primul rând, voi defini conceptul de cunoaştere comună şi voi discuta condiţiile în care are loc cunoaşterea comună. Astfel, dacă în logica epistemică simultaneitatea este o condiţie esenţială pentru dobândirea cunoaşterii comune, voi arăta că o abordare a cunoaşterii comune din perspectiva argumentării nu necesită un grad atât de ridicat al preciziei temporale. Cunoaşterea comună participanţilor la un discurs e suficient să satisfacă o condiţie de coordonare mult mai slabă decât cea de simultaneitate.

În cele ce urmează, în acest capitol, voi analiza diferite exemple pentru a arăta ce înseamnă propriu zis cunoaşterea comună (ce reprezintă cunoaşterea comună în cazurile respective). Această analiză mă va ajuta să realizez anumite distincţii între diferitele tipuri din cadrul cunoaşterii comune. Totodată, acest demers mă va ajuta să arăt importanţa şi rolurile discursului interactiv.

O primă distincţie va fi cea dintre cunoaşterea comună iniţială şi cunoaşterea comună dobândită. Odată stabilită această distincţie, ea mă va conduce către o primă funcţie a discursului interactiv şi anume dobândirea de informaţii.

De asemenea, analiza diferitelor exemple va indica două situaţii mai puţin cunoscute ale stării de cunoaştere (atunci când ştim un anumit lucru şi nu ne dăm seama că îl ştim sau atunci când nu ştim un lucru şi nu ştim că nu îl ştim). Astfel, voi introduce în discuţie un nou concept şi anume cel de cunoaştere eventuală neprevăzută, realizând o distincţie în cadrul acesteia, de asemenea: o cunoaştere eventuală neprevăzută care presupune o cunoaştere deţinută într-o manieră ne-conştientă a unor propoziţii sau a obiectelor pentru care stau acestea (nu ştiu că ştiu) şi o cunoaştere eventuală neprevăzută care presupune o completă lipsă de cunoaştere a propoziţiilor şi a obiectelor pentru care stau acestea (nu ştiu că nu ştiu). Ca şi în cazul cunoaşterii comune, voi încerca să ofer o definiţie iterativă a acesteia şi mai multe definiţii formale.

Odată cu aceste distincţii, se conturează o nouă funcţie a discursului interactiv şi anume cea de tranziţie a informaţiilor de la cunoaşterea implicită, neconştientă (nu ştiu că ştiu) la cea explicită (ştiu că ştiu).

Mai departe, voi explora situaţia în care dialogul îşi reclamă utilitatea ca mijloc al agentului de a dobândi noi informaţii/cunoştinţe dar nu în urma intervenţiei directe a celorlalţi interlocutori, ci pe baza raţionamentelor (logic-deductive, inductive sau prezumptive) pe care el însuşi le face, colectând informaţiile furnizate de ceilalţi agenţi.

O altă funcţie pe care o deţine discursul interactiv va fi cea de mijloc de exercitare a persuasiunii. Şi această funcţie este stabilită pornind de la analiza de exemple. (Dacă discursul argumentativ interactiv analizat ar fi fost un discurs de alt tip (negociativ sau deliberativ), funcţia de exercitare a persuasiunii ar fi fost înlocuită de o funcţie specifică tipului dialogal respectiv; de pildă, în cazul unui discurs interactiv negociativ, scopul participanţilor nu ar mai fi fost persuadarea celeilalte părţi ci obţinerea lucrurilor dorite sau urmărite iar în cazul unui discurs interactiv deliberativ scopul participanţilor ar fi fost de a stabili scopuri şi acţiuni comune şi coordonate.)

Un discurs îşi poate realiza această funcţie însă în condiţiile în care participanţii la discurs vor poseda o cunoaştere mai amplă şi mai subtilă, anume o cunoaştere a convingerilor celorlalţi interlocutori. Astfel, un nou concept este introdus în discuţia asupra discursului interactiv, şi anume cel de ”convingere” (belief). Dacă până acum, concepul de ”convingere” a fost un concept implicit, subsumat celui de ”cunoaştere” (în sensul că, odată concedată cunoaşterea unui agent asupra unei propoziţii p, agentul ”crede” p/este ”convins” de valoarea de adevăr a propoziţiei p), în momentul de faţă el va căpăta o existenţă de sine stătătoare, independentă de cea a conceptului de ”cunoaştere”. Astfel, cunoaşterea comună include, în anumite cazuri, un set de cunoştinţe cu caracter psihologic referitoare la convingerile, intenţiile şi aşteptările interlocutorilor.

Analiza exemplelor mă va conduce aici spre o nouă distincţie şi, ajutându-mă în acest caz de consideraţiile Clark şi Schober, voi deosebi între două noi stări de cunoaştere şi anume între cunoaşterea comună personală a convingerilor unui agent  (ce va purta, în continuare, denumirea de cunoaştere comună personală) şi cunoaşterea comună personală a acţiunilor sau experienţelor reale ale unui agent (pe care o voi denumi cunoaştere comună factual-personală). Cunoaşterea comună personală sau cunoaşterea comună factual-personală pot reprezenta totodată cunoaşteri comune iniţiale sau cunoaşteri comune dobândite.

Există însă un alt aspect al cunoaşterii comune, fie ea iniţială sau dobândită, pe care nu l-am luat până acum în considerare, întrucât informaţiile care şi-ar putea revendica apartenenţa la această perspectivă nu sunt niciodată enunţate explicit pe parcursul diferitelor sau posibilelor discursuri interactive. Astfel, este vorba de o cunoaştere comună participanţilor la discurs dar pe care aceştia nu o afirmă, nu o enunţă explicit pe parcursul discursului respectiv. O voi denumi, de aceea, cunoaştere comună neafirmată.

Odată cu această distincţie, se va evidenţia o nouă funcţie a discursului interactiv şi anume cea de tranziţie a cunoaşterii de la cunoaşterea neafirmată la cunoaşterea comună (aşa cum o înţelegem de obicei, ca cunoaştere comună afirmată).

Astfel, am arătat că, în cadrul cunoaşterii comune, se poate distinge între o cunoaştere comună iniţială şi o cunoaştere comună dobândită. Atunci când informaţiile cuprinse în câmpul cunoaşterii, fie ea iniţială sau dobândită, sunt de natură personală, cunoaşterea comună va fi numită cunoaştere comună personală. Atunci când informaţiile cuprinse în câmpul cunoaşterii, fie ea iniţială sau dobândită, nu sunt exprimate  iniţial explicit de către unul sau mai mulţi interlocutori dar pot fi deduse de către aceştia în urma participării la dialog, cunoaşterea comună va purta numele de cunoaştere comună neafirmată.

Dezvoltarea conceptului de „cunoaştere comună” şi discutarea şi analizarea distincţiilor implicate de acesta conduce la relevarea importanţei dialogului. Dacă în celelate capitole utilitatea dialogului era privită strict din perspectiva înţelegerii sale drept cadru de prezentare a argumentelor şi al formulării de întrebări critice, ceea ce aduce nou acest capitol este o pledoarie în favoarea sublinierii importanţei discursului interactiv prin revelarea funcţiilor sale: 1) trasmiterea directă a unor noi cunoştinţe/informaţii de natură factuală sau personală; 2) realizarea tranziţiei cunoştinţelor/informaţiilor dintr-un fond al cunoaşterii implicite către unul al cunoaşterii explicite; 3) dobândirea unor noi cunoştinţe/informaţii nu în urma intervenţiei directe a celorlalţi interlocutori, ci pe baza raţionamentelor pe care le face un agent, colectând informaţiile furnizate de ceilalţi agenţi; 4) mijloc de exercitare a persuasiunii; 5) realizarea tranziţiei cunoştinţelor/informaţiilor dintr-un fond al cunoaşterii neafirmate  către unul al cunoaşterii comune afirmate.

Voi rezuma concluziile ce se desprind în urma elaborării acestei lucrări sub forma unui set minimal de reguli ce trebuie urmat pentru a construi un discurs argumentativ interactiv corect şi coerent care să îşi îndeplinească funcţiile într-un mod cât mai eficient.

Exemplele ce însoţesc fiecare dintre conceptele sau tezele înaintate pe parcursul acestei lucrări sunt alese din domenii diferite sau reproduse după discuţii cotidiene, pentru a sublinia răspândirea şi utilizarea discursului interactiv în situaţii comunicaţionale şi argumentaţionale cât mai variate.

Bibliografia folosită va face apel atât la precursorii sau strămoşii teoriilor contemporane analizate (Platon, Aristotel sau diferiţi comentatori ai acestora – Ryan Patrick Canney, Roland Hall, Richard Robinson) cât şi la abordările contemporane, mai bine cunoscute (Frans H. van Eemeren şi Rob Grootendorst, Douglas Walton, Chaim Perelman şi Lucie Olbrechts-Tyteca) sau mai puţin cunoscute (Arthur Hastings, Schellens, M. Kienpointner, W. Grennan), dar şi la cele mai noi contribuţii din teoria argumentării (Erik C. W. Krabbe, Douglas Walton, Chris A. Reed). De asemenea, bibliografia utilizată din câmpul epistemologiei şi al ultimelor sale dezvoltări va întări ideea conform căreia o analiză acurată a unui fenomen complex trebuie realizată dintr-o perspectivă multi-paradigmatică.


[1] Conform definiţiilor oferite în literature de specialitate, de pildă Douglas Walton în Argumentation Schemes for Presumptive Reasoning, Lawrence Erlbaum Associates, Mahwah, New Jersey, 1996;

[2] Acest tip de cunoaştere a fost studiat intens în ultimele două decenii, având un rol esenţial în înţelegerea diferitelor tipuri de interacţiuni umane, de la cele de tip economic la cele de cooperare în politică sau în viaţa cotidiană (Unul dintre cei mai importanţi autori din domeniu, Robert Aumann, a primit premiul Nobel şi pentru aceste contribuţii).

Comments are closed.

Categories

A sample text widget

Etiam pulvinar consectetur dolor sed malesuada. Ut convallis euismod dolor nec pretium. Nunc ut tristique massa.

Nam sodales mi vitae dolor ullamcorper et vulputate enim accumsan. Morbi orci magna, tincidunt vitae molestie nec, molestie at mi. Nulla nulla lorem, suscipit in posuere in, interdum non magna.